Al Patrulea Mag-Alexandra_Dumitriu.pdf

Description
Alexandra Dumitriu AL PATRULEA MAG ÎNCEPUT DE POVESTE. Legenda celui de-al patrulea mag, poveste vie înscrisă în tăriile nemuririi, adusă pe firul vorbei până în zilele noastre, am auzit-o într-o seară de basm, undeva, între suişuri şi coborâşuri, acolo unde înălţimile sufletului se avântă spre Cer. La lumina focului lăuntric, cu glas de iubire, mesagerul cuvântului istorisea, iar noi, cei mulţi, ascultam, stând cu ochi de suflet deschişi, ca nimic să nu se piardă din înşiruire. — Vedeţi voi, d

Please download to get full document.

View again

of 297
All materials on our website are shared by users. If you have any questions about copyright issues, please report us to resolve them. We are always happy to assist you.
Information
Category:

Documents

Publish on:

Views: 454 | Pages: 297

Extension: PDF | Download: 11

Share
Transcript
     Alexandra Dumitriu  AL PATRULEA MAG ÎNCEPUT DE POVESTE. Legenda celui de-al patrulea mag, poveste vie înscrisă în tăriile nemuririi, adusă pe firul vorbei până în zilele noastre, am auzit-o într-o seară de basm, undeva, între suişuri şi coborâşuri, acolo unde înălţimile sufletului se avântă spre Cer. La lumina focului lăuntric, cu glas de iubire, mesagerul cuvântului istorisea, iar noi, cei mulţi, ascultam, stând cu ochi de suflet deschişi, ca nimic să nu se piardă din înşiruire.  — Vedeţi voi, dragii mei, ca să înţelegi un popor, trebuie să-i cunoşti strămoşii; ca să ne înţelegem şi noi, unii pe alţii şi fiecare pe sine, trebuie să facem acelaşi lucru; pentru că în fiecare dintre noi, cei născuţi pe aceste meleaguri, există germenele moştenirii străbune. Ce credeţi voi, că degeaba ne-am născut aici şi nu altun deva, credeţi că totul e o întâmplare? Noi am venit să împlinim menirea acestui neam, fiecare în felul lui; să înţelegem şi să ducem mai departe înţelepciunea şi dragostea de oameni, de viaţă, a celor care, în străfunduri de istorie, au trăit aici.  — Care sunt cele mai vechi istorisiri despre noi? – se auzi o voce prea curioasă ca să mai poată aştepta.  — Din câte ştiu eu, fără a fi istoric, ar fi legendele Olimpului; doar ştiţi că Apollo, zeul Soarelui, al iubirii şi vindecării (şi, vă rog, fiţi atenţi la aceste atribute) era considerat hiperborean, venit din munţii de peste Istru. Tot prin împrejurimi, la mare, căutau argo năutii lâna de aur. Vedeţi voi, civilizaţia hiperboreană este premergătoare chiar şi Atlantide!; nu se ştiu multe despre ea. Dar faptul că zeul Soarelui venea din munţii noştri spune ceva despre oamenii acestor tocuri; ALEXANDRA DUMITRII) AL PATRULEA MAG AL PATRULEA MAG ALEXANDRA DUMITRIU dacă mai adăugăm plăcuţele de la Tărtăria şi învăţătura    nemuririi lăsată de Zalmoxe poporului dac, ne ducem cu vechimea şi cunoaş-terea lor în străfunduri de timp. De unde veneau străbunii noştri? Nu se ştie. Doar atât, că vechile cronici şi izvoare orale îi menţio-nează aici, din totdeauna, aninaţi de munţi şi coborând până la Istru şi la Marea cea Mare. De unde vin? Dacă am privi bolta cerească, poate sufletul ne-ar spune de unde vin… coborâtori din stele şi din aştri… atât de neînţeleşi de cei din jur. Dar nu asta contează, ci: ce fel de oameni erau? Asta trebuie să ştim.  — Erau „cei mai cinstiţi şi mai viteji dintre traci”, răsună o voce dintre cei ce ascultau.  — Da, erau dacii un neam de oameni curaţi la suflet, dar aprigi la mânie, gata să întindă masa oricui, dar şi să ridice sabia dacă vorbele erau şirete, iar gândurile de pradă. Au avut luptele lor cu cei ce vroiau să le calce mişeleşte pământul, dar n-au cotropit şi n-au asuprit; şi-au apărat doar vatra. Desigur că, în timp, s-a infiltrat răul şi la ei – au apărut min-ciuna şi trădarea; dar noi vorbim acum de pădure şi nu de uscături; şi, pe atunci, pădurea era verde şi viguroasă, iar uscăturile puţine. Noi vrem să cunoaştem sufletul neamului. Ce vă vorbesc eu acum, nu sunt poveşti, ci mărturii scrise din puţinele, mult prea puţinele, rămase. Nu-i curios? Aproape toate hrisoavele cronicarilor greci şi romani despre daci, au dispărut. Unde, cum? Au dispărut, din jurnalele de război ale lui Traian, numai părţile referitoare la ei; din istorisirea medicului lui personal, au mai rămas doar câteva rânduri, care menţionează că „dacii as-cultă de bunăvoie de conducătorii lor şi astfel fac lucruri minunate”. De bunăvoie?! Ei, dar care popor a mai ascultat astfel de conducă-tori, lui?! Fără silnicie, fără impunere, doar din dragoste şi respect?! Gândiţi-vă! N-are rost să facem acum o înşiruire a izvoarelor, ci să-i înţelegem pe daci.  — De ce credeţi că au dispărut documentele?  — Teorii sunt multe, dar explicaţii clare nu s-au dat. Eu cred că Cineva de acolo Sus ne-a protejat. Parcă ar fi spus: „la mai staţi voi aşa deoparte, mai neştiuţi, vedeţi-vă de treburile şi învăţăturile voastre, căci va fi nevoie de ele la timpul potrivit”. Poate de aceea ne-a şi încercat prin atâtea dureri şi zbucium de luptă, şi de dinafară, dar şi dinlăuntru. Doar aşa sclipeşte, în cele din urmă, diamantul. Ei, dar să revenim la    daci: de ce credeţi că vă vorbesc despre ei, despre felul lor de a fi?  — Ca să-i cunoaştem!  — Vedeţi însă, să nu vă împăunaţi cu ei! Nu asta trebuie să facem, ci, înţeiegându-i, avem datoria de a duce firul existenţial al neamului mai departe. Cu cât strămoşii au fost mai hăruiţi, cu atât sarcina noastră de a fi ca ei este mai grea. Asta să înţelegeţi şi asta să urmăriţi!  — Ne povestiţi despre Dromichete, sau despre Decebal?  — Nu, nu despre ei vreau să vă povestesc. Ei sunt ca nişte lumini mari din istoria dacă, alături de Oroles, Deceneu, Burebista. Ei au ştiut că mai importantă decât victoria fizică, pe câmpul de luptă, e victoria sufletului, au ştiut să trans-forme înfrângeri în înălţări sufleteşti; de aceea n-au impus regulile, ci le-au educat, ca ele să vină de la sine. Păcat că această învă-ţătură s-a pierdut la urmaşi, sau mai bine zis stă undeva, ascunsă. Eu vreau să vă vorbesc despre daci în genera!, aşa ca neam. Cunoaşteţi credinţa lor în ZalmoxE. În vremuri de grea restrişte, dar şi la bucurii şi cântări, ei înălţau ochii şi inima spre cer, aducând mulţumire şi cerând ajutor. Sanctuarele lor, locurile lor sacre, erau deschise, n-aveau aco-periş, căci ei aveau credinţa că nimic nu trebuie să fie între ei şi Cel din înalt. Credeau în nemurirea sufletului şi-şi iubeau Divinitatea într-un fel atât de adevărat, cum mulţi dintre noi, azi, nu reuşim. Ei nu l-au adorat pe Zalmoxe făcându-i statui sau înălţându-i temple, ci l-au simţit aproape şi i-au închinat viaţa prin faptele lor. Aveau învăţătorii, înţelepţii într-ale sufletului – preoţii, dar mai ales „ktistaii”, cum sunt pomeniţi în cronici, de exemplu cele de la Marea Moartă. Ktistaii, în vorba noastră de acum călugări sau pustnici, trăiau în peşteri din vârfuri de munţi, hrănindu-se mai mult cu fructe, miere, boabe de grâu; oamenii le mai aduceau uneori azime calde, iar ciobanii, lapte şi brânză de oi. Despre ei, se spune că ştiau vorba animalelor pădurii, a copacilor, a munţilor, înţelegeau ciripitul păsării; iar în nopţile senine, când urmăreau mersul stelelor, ei descifrau spusa lor de dincolo de timp. Aveau şcoala firii şi a înaltului. De acolo, de sus, înălţau ei rugă pentru neam şi ţară, ca ade-vărul şi iubirea să fie stăpâne pe inimile oamenilor. Se spune că, prin ruga lor, multe primejdii au depărtat şi multe suflete au alinat.    Iar cei mai de seamă dintre ei, ce erau încercaţi în mod deose-bit, se duceau într-un loc anume, de învăţătură înaltă, şi primeau după aceea numele de „întemeietor” – căci asta şi erau – prin darul lor de dragoste puneau ei temelie trainică credinţei unui neam. Şi de la daci pornire, toţi ce ne simţim cu inima urmaşi ai lor, suntem, aşa cum spuneau ei, nemuritori. Dar să încep a spune povestea unuia dintre întemeietori  – îl vom numi, ca să-l desluşim – Călugărul. Legenda îşi începu înşiruirea… picuri, picuri… mărgăritare pe firul trăirii străvechi. Şi orele trecură grăbite, ascunzându-se în desaga nesăţioasă a timpului trecut. Cuvinte vii…străbunii printre noi… sunetele se stinseseră, dar ei erau încă acolo…în inimi şi-n lucirea ochilor, umezi încă de preaplin de suflet. Clipa încremenise în strălucirea istoriei. O scânteie din adânc de vreme răzbătuse şi acum lumina şi ea calea destinelor, ca o unire peste veacuri. Şi noi duceam în fiinţa noastră, sâmburele renăscut al moşte-nirii…fiecare în felul lui/dar toţi împreună. Într-un târziu de noapte, pe când mă pierdusem în nemărginire, o picătură de cer prinse a coborî, apropiindu-sE. În faţa ochilor ui-miţi, începu a se desluşi… din ţesătură de vis şi dor… făptura Călu-gărului… din ce în ce mai aproape… cu mâna întinsă, chemând… …Şi eu l-am urmat în poveste… IR DARUL NEAMULUI DAC MESAJUL CERULUI Avea fierbinţeală mare; un foc lăuntric îl năpădise şi-l străbă-tea prin toate ungherele fiinţei, nelăsând nimic necercetat, apoi răzbătea triumfător afară prin ochi, prin obraji, prin aburul răsuflării. II dureau toate şi nimic. Oftă şi se aşeză mai bine în culcuşul de piatră, acoperit cu blăni de oaie; trase pe el cojocul miţos şi se înveli aşa, bine, de nu-mai ochii i se mai vedeau. Privi gura peşterii şi-o zări în ceaţă. Asta e! Boala îl cuprinsese şi nu voia să-l scape. Dar nu-i ni-mic, mai doarme puţin să prindă puteri şi-apoi o să se scoale să se frece cu zăpadă, mai dă o fugă prin pădurea de brazi şi, uite-aşa, învinge el moleşeala care nu-i dă pace. Şi somnul ăsta! Păi, el dormea numai câteva ore pe noapte, nicidecum ziua, dar acum…?!
Related Search
We Need Your Support
Thank you for visiting our website and your interest in our free products and services. We are nonprofit website to share and download documents. To the running of this website, we need your help to support us.

Thanks to everyone for your continued support.

No, Thanks